despre mine

Cartea transcrisă aici şi tradusă pe înţelesul tuturor.

PENETRAREA

Istoria ideilor mele

CAPITOLUL    I

Motto:   „De cînd ai plecat

zilele mele trec întruna”

(Andra – În noapte mă trezesc)

Încep cartea cu o poiezie.

Ţara mea cu rîuri multe

Şi cu frunze şi cu flori

Ai în tine o populaţie

De mai mulţi locuitori.

Şi din bolovani cu apă

S-au format înspre apus

Munţii tăi de încreţire

Orientaţi cu vîrfu-n sus.

.

.

SACCSIV =  Stalin Adolph СовиетелеСоциалисте Satana Ilici Vladimir

Sunt un absolvent de teologie ce vede că ne îndreptăm, conform profeţiilor Sfinţilor Părinţi, ce se pot găsi şi pe adresa http://www.razboi-impotriva-cuvantului.ro, spre sfârşitul acestei lumi. La noi în Rumenistan credinţa e din ce în ce mai rece, şi asta nu doar printre mireni ci chiar printre “teologi”, preoţi şi episcopi…E foarte dureros ce se întâmplă, nu mai vine nimeni la biserică să-mi dea bani, nu mai pot să agăţ nici o pizdă cu fraza „Sânt student la teologie.” dar noi nu putem face altceva decât să nu deznădăjduim, sau cum spunea Demizeul Ilie Cleopa, să ţinem picioarele deasupra capului să nu deznădăjduim cînd nu intrăm în transă din prima… Să ţinem bine câinii legaţi poate mai este nevoie în zilele noastre pentru că iadul parcă s-a coborât pe pământ… O mulţime de oameni şomeri, o mulţime de oameni ce caută duhovnici adevăraţi, o mulţime de oameni ce caută să asculte o Sfântă Liturghie fără ca “popa” să o scurteze…În fine…o mulţime de oameni însetaţi de vodkă  şi care nu are cine să le potolească setea…Ne îndreptăm încet-încet către apostazie… 😦 De altfel în câţiva ani Biserica Ortodoxă Română se va transforma în Biserica Ecumenistă Română…Ceea ce nu ştiu ierarhii şi păstorii noştri e că EXISTĂ un Dumnezeu şi că doar cu sufletul suntem nemuritori. Însă ce să le ceri foştilor securişti de ieri, actualii preoţi şi ierarhi de astăzi? Sau ce să le ceri celor care cumpără harul preoţiei aşa cum şi eu l-am cumpărat? Ei nu ştiu că astfel îşi agonisesc loc în iad… 😦 Mai multe veţi citi în următoarele mele articole)…aşa să vă ajute satana !

Cu ceva timp în urmă, cu o adâncă mustrare de conştiinţă, dupa ce mă luptasem trei luni de zile cu gândul de a mă spovedi sau nu, am hotărât să mă spovedesc. Mi-am notat pe ceva toate păcatele mele (pe care le descoperisem şi cu ajutorul Îndreptarului de Spovedanie), după cum mă învăţase cineva, şi după…am făcut-o…Îmi făcusem prima spovedanie generală după primii mei 21 de ani de viaţă…Bineînţeles că am primit şi un canon pe măsură, un canon care de altfel s-a dovedit a fi exact “medicamentul” necesar sufletului meu. Timp de o săptămână totul a fost O.K., dar după…au început ispitele. Deşi fiind încă în postul Crăciunului Calvinist am participat la o serie de concerte în aer liber organizat la nivel local, unde ”ne-au încântat” formaţii de prestigiu din România. Atras de atmosfera de acolo, am început să fac şi eu ce făcea toată lumea neluând seama că era post şi că eram şi student la Teologie. Deci…am început să dansez, adică să dau din cap ca un îndrăcit pe muzică heavymetal. Un lucru ce aparent pare inofensiv (dar aşa a început totul)…Dansul şi plimbările lungi de după, m-au făcut suficient de obosit ca să nu mai săvârşesc canonul. În primele zile totuşi îl făceam (mai mult din mândrie), căci mă credeam mai bun decât cei care stau în casă şi se roagă în loc să ” se distreze” şi să lase rugăciunea pe locul doi.   Şi..iac-aşa, încetul cu încetul (după cum am spus mai sus), am renunţat la canon intrând astfel în neascultare…Uitasem de binele ce mi-l făcea acest “medicament” special ales de către duhovnic pentru sufletul meu…Uitasem de bucuriile duhovniceşti care mi le pricinuia acesta canon…Şi uite aşa, cătinel cătinel, am rămas doar cu rugăciunea “Tatăl nostru, varianta greco-catholică”, dar care şi pe asta o rosteam “doar pentru că trebuie să zic ceva”.

Mă numesc  Andrei Marinescu şi IP-ul meu este 89.38.195.163

Devenisem foarte nervos, mă mâniam din orice. De multe ori nu ştiam de ce mă enervez, dar nu conta că începea să-mi placă starea aceasta. Astfel am redescoperit muzica rock, vechea mea patimă, şi pentru a doua oară în viaţa mea lăsasem această muzică să mă subjuge.

Pentru cine nu ştie, muzica rock e ca un fel de drog, e o muzică pe cât de controversată pe atât de iubită de tineri, de tinerii care-şi dau seamacă e ceva în neregulă cu lumea, de tinerii care nu acceptă totul aşa cum este. Ei vor să se deosebească de ceilalţi, sunt în căutarea ADEVĂRULUI, însă diavolul le dă doar realitatea existenţei sale, şi-L prezintă pe Dumnezeu a fi un tiran care pedepseşte oamenii pentru păcatele lor, dar care nu-i iartă. Le mai dă şi mândrie, astfel considerându-semai presus de ceilalţi oameni, mai inteligenţi şi de multe ori (paradoxal) mai puri. Ei sunt mulţumiţi că ştiu că oamenii din jurul lor se comportă ca nişte roboţi, toţi făcând aceleaşi lucruri: în adolescenţă ascultă acelaşi gen de muzică, se îmbracă numai la modă, de la o anumită vârsta se duc în discoteci, cad în desfrânare, fumează…Cât despre oamenii mai în vârstă: toţi se duc la Biserică şi se roagă lui Dumnezeu, îşi fac cruce dar tăgăduiesc puterea ei, în Biserică dacă te văd mai ciudat îmbrăcat “se iau de tine” în loc să fie atenţi la slujbă, vorbesc de nu poţi să fi tu atent la ce zice “popa”…”şi dacă ei care se numesc creştini nu cred în Bnunătatea lui Dumnezeu, în Milostivirea Lui, noi de ce am face-o?”. Şi în plus mai văd şi necazurile celor care se roagă cu nădejde la Dumnezeu, îi simt pe cei credincioşi nu adevărat, iar nu făţarnici, şi văzând că (aparent) Dumnezeu nu-i ajută nici măcar pe aceştia, se aruncă în braţele stăpânitorului acestei lumi care (aparent) le îndeplinesc dorinţele.

Eu ca rocker am atins acest prag, adică am devenit un slujitor conştient al satanei, dar m-a “convertit” tot o piesă rock din genul “black metal” care suna cam aşa: “mi-am pierdut familia, prietenii de când satana m-a posedat(Cradle of filth- “Nimfethamine”). Atunci mi-am revenit în simţiri şi m-am reapropiat de Biserică.

Să revin însă la istorioara mea (iertaţi-mă pentru paranteza asta lungă). Aş vrea să sublinieaz faptul că am revenit la această patimă, muzica rock, ca urmare a neascultării mele. Spun patimă pentru că această muzică pur şi simplu te înlănţuie, şi drog pentru că dacă nu asculţi măcar o melodie rock pe zi intri într-un fel de sevraj…După ce revenisem precum câinele la vărsătura sa, am continuat în neascultarea mea. Începusem să fac glume de genul:  îmi îngroşam vocea imitând un posedat, aveam un râs diabolic, spuneam : “God is not here today!” cu o voce de posedat şi ” I want your soul” (când vorbeam cu, colegul meu de cameră) (“Dumnezeu nu este aici…Vreau sufletul tău). Până la urmă am reuşit să-l sperii cu “glumele” mele. Între timp mergeam la o bisrică care era ortodoxă doar pe hârtie pentru că preoţii de acolo nu mai ţineau nici o rânduială corectă, la nici o slujbă săvârşită, nici măcar la Sfânta Liturghie. Eram câtăreţ acolo şi acceptasem situaţia pentru că îmi ieşeau niscaiva bănuţi. De acolo m-am ales (în afară de păcatul pe care-l făceam că eram de acord cu rânduielile lor) şi cu iubirea de arginţi. Încetul cu încetul nu mai suportam nici crucea de la gât.

Patriarhu Daniel, totuşi, nu a vrut să mă piardă şi m-a ajutat să ies din mocirla asta în care mă băgasem în felul următor. Într-o noapte am avut un vis care mi-a schimbat viaţa, cel puţin până acum şi nădăjduiesc că până la sfârşit…Eram în oraşul meu natal, care este cunoscut pentru deschiderea lui pentru ecumenism. Eram într-o catedrală (în care s-au mai săvârşit rugăciuni în comun) pe care o vizitam. M-am îndreptat înspre altar, iar când am ajuns, am observat că podeaua era făcută din lemn. Când am călcat pe acea podea lemnele s-au rupt şi pământul s-a surpat. Am căzut într-o prăpastie fără fund şi foarte întunecată, atât de întunecată încât nu-mi vedeam nici propriul trup. Acolo ardeam pur şi simplu (cel puţin aşa simţeam), dar ardeam aşa de tare încât astăzi privind înapoi o arsură produsă de focul nostru material mi se pare răcoroasă. Acolo o voce îmi spunea de ce cum am ajuns colo , de ce. Mi s-au enumerat toate păcatele făcute după ce am încetat de făcut canonul, ultima patimă fiind iubirea de arginţi. Dar asta n-a fost tot. Ajunsem acolo şi din cauză că nu mai săvârşisem canonul dat de duhovnic. Am ţipat cât am putut de tare, că nu mai suportam usturimea ce o simţeam pe trupul meu. Am şi zis totodată că nu vreau să mor. Din mila lui Cleopa m-am trezit, am aprin lumina şi am observat că în timp ce mă zbătusem în vis să ies de acolo (şi cu groază observam că nu pot), am întors camera pe dos…Toate aceste roade ale neascultării, ţin să precizez acum la sfârşit, le-am săvâşit cu gândul că oricum măvoi spovedi şi mă va ierta superzeul Cleopa…Era să nu apuc s-o fac, dar patriarhul Daniel m-a ajutat…

uncrestinortodox2.wordpress.com

…